„Trebuie să fi făcut ea ceva de a făcut-o Dumnezeu infertilă!“

„Sigur e pedepsită pentru vreun păcat ascuns, prea face pe sfânta!“

„Nu merită să fie mamă, prea le are pe toate în viață. Trebuia să o smerească Dumnezeu cu ceva!“

Dacă își ciulea urechile, Elisabeta le putea auzi pe vecine și uneori chiar pe membrii familiei extinse spunând astfel de lucruri pe la colțuri de stradă, pe la întâlnirile din cadrul sărbătorilor sau prin piețe atunci când era zărită în mulțimea gălăgioasă. Iar în zilele când era copleșită de durere sau povara așteptării apăsa mai greu decât de obicei, și le spunea singură. „Nu voi fi niciodată mamă… Deja e prea târziu”. Văzându-i suferința, cei mai binevoitori încercau să o încurajeze, însă cuvintele lor îi sunau forțate și, din când în când, aveau efectul opus față de cel scontat.

O societate care o judeca după circumstanțele în care se află, în loc să o judece după felul în care își gestiona situația. Și ce fel de caracter o fi având Elisabeta ca să aleagă pe parcursul a zeci de ani neprihănirea? În ochii oamenilor era vinovată; nici ei nu știau exact de ce anume era vinovată, dar trebuia să fie ceva, nu? Însă, în ochii Domnului, era curată.

Zeci de ani de rugăciuni fără răspuns, care nu duc la cinism, nu duc la renunțare și nu duc la deznădejde pot fi explicați într-un singur mod: Elisabeta a găsit un adevăr mai profund, un scop mai înalt, o tânjire mai adâncă care îi era împlinită. Ea a mers dincolo de a-L vedea pe Dumnezeu ca mijlocul prin care își putea atinge scopurile, acela fiind de a avea copii. Elisabeta a ajuns să facă din Dumnezeu scopul. El a devenit pansament pentru durerea inimii ei: o durere care nu dispărea, însă o durere pe care nu o ducea singură. O ducea cu Dumnezeu, o ducea cu Zaharia și, poate, o ducea cu alte femei la fel de înțelepte ca ea. Într-o comunitate care era adesea cu Legea pe buze, dar nu și în inimă, existau încă oameni a căror dragoste și ascultare de Dumnezeu nu depindeau de favorurile cu care El îi binecuvânta.

Elisabeta a învățat că Dumnezeu nu e ca oamenii, El nu face troc între ascultarea noastră și binecuvântările oferite. „Bine faci, bine găsești“ este o ecuație de ordin pământesc – și asta în cele mai bune cazuri, dar am fost cu toții în situații de tipul: bine faci, rău găsești. Însă, ecuația lui Dumnezeu este ecuația harului. Dumnezeu nu își dorește de la noi o relație tranzacțională, ci una transformatoare. Tocmai această transformare ne dă puterea de a rămâne neprihăniți în sezoanele dificile ale vieții. Atunci descoperim cu stupoare că în mijlocul lipsurilor, al neîmplinirii și al suferinței, harul Lui ne este îndeajuns. E cu durere, e cu depresii și anxietăți, e cu lacrimi, dar e și cu har.

Speranța Elisabetei s-a mutat treptat, de la a avea un copil, la a fi un copil al Celui Preaînalt. Ea nu a renunțat la tânjirea inimii ei. Cum ar fi putut? A subordonat însă această speranță uneia mai profunde: Dumnezeul care o iubește, din al cărui popor face parte, este un Dumnezeu bun, un Dumnezeu care lucrează prin căi misterioase, pe care ea nu le înțelege, dar care au puterea de a transforma răul în bine atunci când umblăm în căile Sale.

Fără să știe, Elisabeta a prefigurat în mod minunat cuvintele Fiului lui Dumnezeu, ale Celui căruia fiul ei avea să-i pregătească calea: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra!“. Ea a căutat mai întâi să trăiască cu Dumnezeu, iar mai apoi să aibă copii. Și ce bine i-a prins! Caracterul i-a fost format în anii așteptării și, alături de Zaharia, au putut crește copilul despre care s-a spus că este „cel mai mare născut din femeie“.

Întrebări pentru reflecție:

Fă pentru câteva minute liniște în sufletul tău. Întreabă-te care este cel mai înalt obiect al speranței tale. Un mod bun de a determina acest lucru este prin întrebările ajutătoare: ce îmi doresc cel mai mult? Pentru ce muncesc cel mai mult? Când îmi permit mie însumi să visez la viitor, cum arată el?

Dacă răspunsul este mai degrabă despre a avea (familie, copii, diplome, reputație, job, carieră, bani, un nume bun, sanătate etc.) decât despre a fi, continuă să citești următoarele rânduri.

Încearcă să nu te judeci prea aspru pe tine însuți dacă nu ai dat cel mai spiritual răspuns. Cel mai probabil îți dorești lucruri bune, dar poate ele nu sunt subordonate celui mai bun dintre toate: conștientizarea și trăirea iubirii lui Dumnezeu, a iubirii de Dumnezeu și de oameni. Roagă-te pentru claritate și exprimă-ți dorința de a avea ordinea corectă în rândul lucrurilor la care speri.

„Tată, ajută-mă să te doresc pe Tine mai presus de toate. Ajută-mă să Te cunosc suficient ca să știu că ești demn de încredere. Tu ești singurul neschimbat, atotputernic și sfânt; astfel, ești singurul care niciodată nu îmi va dezamăgi speranța. Ajută-mă să accept neîmplinirea speranțelor mele pământești și să îmbrățișez speranțele Tale duhovnicești. De asemenea, în bogăția harului Tău, dă-mi, Tată, și speranțe pământești pe care să le împlinești după voia Ta! Învață-mă să le aștept și să le primesc cu recunoștință.“