O tăcere lungă de aproximativ 400 de ani. Atât trecuse de când Dumnezeu vorbise poporului Israel ultima oară. Generații după generații s-au scurs, așteptând un cuvânt nou.

Și, într-o zi, preoții și mulțimea adunată la templu se află iarăși într-o așteptare, când bătrânul Zaharia zăbovește să iasă de la slujba tămâierii. Mare trebuie să le fi fost surpriza când au putut citi pe fața care și-a făcut apariția cu întârziere că a avut loc o întâlnire cu Dumnezeu. Imediat presupunerea le este confirmată de faptul că Zaharia a rămas fără glas. Vestea adusă în acea zi era mai mult decât răspunsul așteptării (poate de câteva zeci de minute) a unei mulțimi strânse la templu; era mai mult decat răspunsul așteptării lui Zaharia de zeci de ani de a deveni tată. Era răspunsul întregului popor, ce aștepta de sute de ani un semn!

Zaharia este schimbat de întâlnirea cu vestea aducătoare de speranță, iar această schimbare este imediat vizibilă pentru ceilalți. După cum aminteam în meditația de acum două zile, muțenia lui Zaharia are atât caracter punitiv, cât și potențial restaurativ. Dar, dincolo de aceste două funcții are și scopul de a pecetlui veridicitatea întâlnirii cu mesagerul divin.

Schimbarea care are loc în Zaharia, omul neprihănit prins de vestea speranței într-un moment de necredință, este mult mai izbitoare la nivel interior chiar și decât muțenia exterioară.

Zaharia învață pe propria piele că intervențiile divine nu sunt de domeniul vremurilor apuse, ci că Dumnezeu e stăpân peste istorie și că prezentul și viitorul stau la fel de sigur în mâna Lui precum trecutul. Îndoiala pe care el a experimentat-o privind la propriile-i limite, în momentul primirii veștii, se va schimba în cântare de laudă și mulțumire în clipa împlinirii ei.

Nu-i curios? După cel puțin nouă luni de muțenie, când în sfârșit poate vorbi, el nu își folosește cuvintele ca să își exprime mânia sau frustrarea. De ce? Pentru că o întâlnire autentică dintre vestea bună și o inimă deschisă, rodește pocăință. Vestea aducătoare de speranță are impact. Ne schimbă nu doar comportamentele, ci și inimile. Ne rearanjează prioritățile, ne redefinește scopurile și ne curăță motivațiile. 

Zaharia e dovada că vestea bună ne transformă, chiar și atunci când o primim imperfect. Pe cine încercăm oare să păcălim? Cu toții o primim șchiopătând. Dacă am ști să o primim perfect, nu am avea nevoie de ea. Unii o primesc cu teamă, alții cu suspiciune, alții cu rezerve. Unii îi dau voie să lumineze doar anumite părți din viața lor, iar alții încă se mint că i-au predat totul. Nu vom ajunge la perfecțiune în viața aceasta, de aceea e nevoie să primim vestea bună a speranței iar și iar. Să observăm noi nuanțe ale ei, nuanțe pentru care în trecut nu am avut ochi. Să-i descoperim noi aplicații și să ne uimim de prospețimea ei cu fiecare reiterare. 

Întrebări pentru reflecție:

Crezi că sunt aspecte ale veștii bune pe care nu le înțelegi sau pe care nu le-ai primit în totalitate?

Stai în rugăciune și cere-i lui Dumnezeu să ți le descopere.