Pentru Elisabeta, sarcina miraculoasă însemna respect în societate. Pentru Maria, însemna rușine. Elisabeta era prea în vârstă, iar Maria era prea tânără. Elisabeta era căsătorită, dar Maria nu. La prima vedere, femeile astea nu puteau fi mai diferite una de alta. Totuși, ele aveau ceva în comun, ceva care a făcut ca diferențele dintre ele să fie nesemnificative.

Ele au spus cu smerenie DA chemării de a face parte din planul de răscumpărare a omenirii. Erau amândouă femei neprihănite, iar acest devotament față de Dumnezeu le face interiorul foarte asemănător, chiar dacă în exterior erau cum nu se poate mai diferite.

Aflând de la înger despre minunea sarcinii Elisabetei, Maria se îndreaptă degrabă spre ea. Mariei i se face o chemare pe care puțini din contemporanii  ei o vor înțelege, dar ea bănuiește că Elisabeta va fi excepția. Cine altcineva va putea rezona cu bucuria unei concepții miraculoase? Cine altcineva va înțelege greutatea stigmei sociale care urma să apese pe umerii ei? Cine mai cunoștea durerea de a fi bănuit de păcate ascunse, care au dus la situația în care se afla? De la cine putea să învețe să ducă cu demnitate o viață de continuă curăție, dincolo de părerile nejustificate ale oamenilor? Elisabeta avea deja zeci de ani de antrenament în toate astea. Și tot Elisabeta o putea asigura că trăirea în neprihănire merită orice sacrificiu. Bucuria care îi stă înainte depășește cu mult durerea.

Orice diferență dintre noi, fie ea de statut financiar, social sau spiritual poate deveni insignifiantă atunci când ne apropiem unii de alții în smerenie, încredințați fiind că, dacă avem ceva, este darul lui Dumnezeu și nimic din ce suntem sau ce facem nu ne dă dreptul să ne uităm cu superioritate la un alt copil al Lui.

Nu asemănările dintre noi ne unesc, ci credința comună și smerenia de a vedea ca bune darurile celuilalt, de a le prețui, chiar dacă sunt diferite de ale noastre. Iar smerenia, această postură așa de subestimată a inimii, cere acțiune. Maria e conștientă că are nevoie de ajutor și merge la Elisabeta. Se smerește, îi apare la ușă și „stă pe capul” acestei femei înaintate în vârstă (și însărcinată pe deasupra), fiindcă are nevoie de ea. Elisabeta răspunde extraordinar nevoii Mariei, ea însăși se smerește și vede ca o mare onoare oportunitatea de a-i fi alături și de a o găzdui.

Tocmai ce începuse să se bucure de priviri apreciative din partea oamenilor, doar de o lună se aflase despre sarcina ei, când Elisabeta primește cu brațele deschise o fată însărcinată necăsătorită. Oh, dar ea învățase deja cu mulți ani în urmă că neprihănirea trăită în privat e cu mult mai prețioasă decât orice respect acordat în public. Și Elisabeta devine refugiul Mariei.

Nevoia de ferestre

Daniel Chirileanu

Sunt oamenii străini şi parcă nu se mai adună,
Ca nişte ziduri de beton, fără ferestre,
N-ai unde mai cerşi un colţ uscat de vorbă bună,
Ori un pahar răcoritor de bunăveste.

Ni-i inima, acum, cu porţi înalte către stradă,
Ferestrele nu se deschid decât spre sine;
Privirile ni-s fumurii ca geamul de paradă
Şi ne ascundem lacrima de rău şi bine.

Aşa ni-i de străină vremea, când spre seară,
Pe banca de la poarta inimii, uitată,
Schimbam cu unul din vecini o lacrimă amară,
Ori spovedeam vreo bucurie căpătată.

Purtăm în fiecare colţ de suflet candelabre,
E-atâta sete de lumină în mulţime;
Deschideţi porţile spre lume, ferecate, oarbe,
Daţi drumul la lumină peste-întunecime!

Nevoia de acum nu-i de benzină ori de pâine,
Ci de ferestre, larg deschise, către stradă;
De oameni buni şezând la porţi de inimi nestrăine,
De braţ prieten celui care stă să cadă.

Ieşiţi din voi, rămâneţi toată noaptea la ferestre,
Turnaţi ulei destul în candele, spre-afară!
Să fim lumină pe cărările terestre!
Măcar în dreptul casei noastre nimeni să nu piară!