Primul lucru pe care Dumnezeu ni-l revelează despre Sine este statutul de Creator. Desăvârșit și deplin împlinit în El însuși, fără a avea nevoie de nimic, caracterul lui Dumnezeu începe să ni se descopere prin actul creației, un act extravagant, născut nu din necesitate, ci din generozitate! Astfel se aruncă asupra Celui Veșnic prima rază de lumină, astfel ni se deschide spre cea mai mare taină o fereastră.

Ce vedem prin ea? Vedem frumusețea inimii unui Tată care cheamă totul în existenţă. Vedem creativitatea Artistului care împodobește cerul cu galaxii și pământul cu vegetație. Vedem complexitatea și adânca înțelepciune a Celui care aşează cu cea mai mare precizie planete și proclamă legile fizicii peste tot ce a fost făcut. Vedem un Dumnezeu al ordinii, care scoate din haos, din nimic un univers în care la fiecare pas te pasc miracole. Aici, la originea creației, începem să intuim câte ceva despre dragostea Lui fără măsură și despre bunătatea care se înnoiește în fiecare dimineață.

Şi tot ce face, El binecuvântează cu darul multiplicării. Peştii sunt îndemnați să umple apele mărilor, iar păsările și restul animalelor pământul. Dar iată că este o creatură care primește mai mult decât binecuvântarea reproducerii, ea primește onoarea de a purta chipul lui Dumnezeu. Această creatură este omul. Și așa cum Dumnezeu este Stăpânul și Creatorul universului, omul este chemat să își folosească asemănarea cu El pentru a stăpâni și pentru a creea. Ce anume? Întocmai toate cele deja aduse de Domnul în ființă.

Purtăm chipul lui Hristos în noi atunci când creăm din generozitate. Ne împlinim menirea când aducem în existenţă: lucruri, artă, oameni. Ce har ni se face când Dumnezeu ne cheamă la a fi co-creatori alături de El! Ce înălțătoare cădere este renunțarea la sine, folosirea inteligenţei, a forței și a fragilității, a credinței și a cunoștințelor acumulate pentru a genera ceva nou, pentru a construi, pentru a modela.

Iar mai presus de orice realizare a ingineriei moderne, mai extraordinar decât orice operă de artă rămâne darul cel mai măreț al lui Dumnezeu: VIAȚA! Viața naturală, care ne este oferită la concepție și viața veșnică pentru care ne naște Hristos sunt cele mai prețioase cadouri pe care le putem primi. Sunt daruri pentru care noi nu plătim prețul, ci alții. Și tocmai pentru că sunt gratis le dăm așa de puţină importanţă. Tocmai pentru că sunt daruri ne îndoim adesea de valoarea lor inestimabilă.

Suntem creați, dar Dumnezeu ne cheamă la a fi și creatori cu scopul de a-L înțelege mai bine. Ne cheamă la a fi părinți pentru a înțelege o iubire mai adâncă care transcende preferințele noastre superficiale (să fie blond cu ochii albaștrii, să fie sportiv, să fie doctor, orice numai sănătos să fie etc.). Ne cheamă la a naște pentru a întrezări ce înseamnă suferința dătătoare de viață. Ne cheamă la a șterge lacrimile rezultate în urma neascultării că să înțelegem inima lui Hristos pentru păcătoși.

Ne cheamă la a pune limite de dragul viitorului copilului că să înțelegem că poruncile Lui sunt date din iubire. Ne cheamă Dumnezeu la a aduce viață pe pământul oboist. Și ne cheamă la aceasta în multe feluri: prin a avea copii, prin adopție, prin a fi unelte în mâna Lui și a aduce pe alții de la moarte la viață spirituală, prin a face ucenici. Și nu ne lasă singuri în călătoria asta anevoioasă, nu se retrage în decor încredințându-ne un mandat. Ci se apleacă și ne întărește brațele, ne ascute mințile, ne transformă inimile, ne liniștește îngrijorările și ne poartă durerile. Ne cheamă Domnul să fim împreună lucrători, ne cheamă să Îi semănăm. Să prețuim unde alții desconsideră, să construim unde se dărâmă și să vindecăm unde se rănește. Să creem! Să aducem și noi ordine într-o lume dominată de haosul păcatului. Să rânduim ceea ce este încurcat și să așezăm în picioare ceea ce este răsturnat. Și să nu o facem fiindcă “trebuie” sau fiindcă “așa e bine” ca nu cumva, după mult efort, să fim cuprinși de amărăciune sau deznădejde. Ci să o facem din generozitatea unei inimii care abundă în iubirea Celui care a salvat-o cu sânge.

Să creem pentru că Dumnezeu ne-o cere nu spre a ne ţine ocupați sau spre a ne istovi, ci spre propria noastră bucurie și împlinire. Paradoxal acolo nu se ajunge prin confort, ci prin jetfire de sine. Prea des se renunță astăzi la viață din cauza că mușcăm așa de lesne din minciuna aceasta, punând semnul egalității între împlinire și confort. E har să ai mâinile grele de la atâta legănat.

E har să ai inima încărcată cu poverile celor pe care îi mentorezi. E har să cauți răspunsuri și să găsești doar taine și să fii mulțumit. E har să ai genunchii obosiți de stăruitoare rugăciune pentru cei morți în păcat. E har să aduci împreună cu Dumnezeu VIAȚĂ pe pământul oboist.