Cel mai frumos lucru la relația dintre Maria și Elisabeta este că nu detectăm nicio urmă de comparație sau competiție între ele. Aceste două femei își înțeleg rolul și valoarea personală și, mai mult de atât, onorează rolul și valoarea celeilalte.

Elisabeta, mai înaltă în statut din toate punctele omenești de vedere, primește ca pe o onoare nemeritată oportunitatea de a-i sluji Mariei. Care sunt cuvintele pe care le rostește după ce este umplută cu Duhul Sfânt? Complimente la adresa Mariei, îi dă cinste Mariei pentru harul care i-a fost arătat. Duhul Sfânt din Elisabeta L-a recunoscut pe Dumnezeul din Maria. Iar Maria, recunoscătoare, dă laudă Singurului vrednic. Niciuna nu se uită de sus la cealaltă, ci amândouă se uită în sus spre Cel care merită toată slava!

De fiecare dată când dăm cinste, ne ridicăm și ajutăm semenii să creadă mai puternic în scopul și valoarea lor. Atunci când apreciem binele și frumosul din oameni, Îl descriem, de fapt, pe Dumnezeul din ei. Și nu putem face asta în mod autentic dacă ne lipsește smerenia. Cu ajutorul ei, ne putem uita la frumusețea altora, fără a o compara cu a noastră.

În Împărăția lui Dumnezeu smerenia este la loc de cinste: cei din urmă devin cei dintâi, cei smeriți sunt înălțați. Iisus le-o spune dur religioșilor vremii: vameșii și prostituatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Stai puțin, cum așa? Oamenii aceștia de la periferia morală a societății pot accesa mai lesne Împărăția? Dar nu e Împărăția despre urmarea regulilor? Oh, nu. Împărăția este despre cu totul altceva. E despre a-L iubi pe Dumnezeu cu tot ce ai și pe omul de lângă tine la fel cum te iubești pe tine. E despre a da, nu despre a primi. Contrastul este izbitor cu imperiul lumii, unde puterea și bogăția materială sunt în centrul atenției. Și nicăieri în Scriptură nu este făcut asta mai clar decât în Predica de pe munte (Fericirile):

„Ferice sunt cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!” – cei umili gustă deja Împărăția pentru că sunt mult mai conștienți de dependența lor de Dumnezeu decât sunt cei puternici. Un om cu relații cu cei sus-puși, apelează prima dată la prieteni când dă de necaz; un om pios apelează prima dată la Dumnezeu.

„Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” – râsul și plânsul au vremea lor, dar de ce ne spune Scriptura că e mai ferice de noi când plângem, deși noi numai fericiți nu ne simțim în acele momente? Pentru că ne dor păcatele noastre sau ale altora și gustăm o picătură din cum se frânge și inima lui Dumnezeu pentru toți cei care Îl resping. Iar mângâierea oferită de El strălucește mai tare ca întunericul suferințelor.

„Ferice de cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul.” – ooo, deci nu cei care trag sfori și își trădează amicii sau partenerii pentru a pune mâna pe funcția cea mai înaltă? Nu cei care calcă peste cadavre ca să ajungă sus? Nu cei care manipulează oameni și situații pentru interesele proprii? Nu! Domnul este clar: cei care se raportează la ceilalți și la ei înșiși cu blândețe vor fi parte a noului pământ.

„Ferice de cei flămânzi și însetați după dreptate, căci ei vor fi săturați.” – știam atâtea povești, pe unele dintre ele le-am trăit chiar noi. Credeam că foamea existențială ne va fi potolită de un trai mai bun, de un partener de viață, de un copil, de diverse substanțe, de premiile și diplomele câștigate. Și iată-ne cu ele obținute și însetând după mai mult, poate nici noi nu știm exact după ce. Domnul ne cheamă să tânjim după dreptate, să o practicăm și să ne aducem aportul ca ea să devină norma, nu excepția, în comunitățile și societatea noastră. 

„Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă.” – chemarea la har este una practică. Pentru că am primit har, suntem responsabili să-l dăm mai departe. Dându-l mai departe, vom avea noi înșine parte de mai mult har din partea Domnului. Suntem fericiți când renunțăm la confortul nostru pentru binele altuia, căci în golul pe care îl creăm în viața noastră, Domnul va turna din nou mila Lui și îl va umple. Dând altora, Îi facem mai mult loc lui Dumnezeu ca să ne dăruiască nouă. 

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” – a nu face lucruri bune din intenții întinate, a-ți purifica din nou și din nou inima prin pocăință, facilitează întâlnirile tale zilnice cu Dumnezeu, iar mai târziu, glorioasa întâlnire față în față. Păcatele sunt cele care pun zidul de despărțire între noi și El, de aceea e nevoie să urmărim sfințenia pentru a-L vedea.

„Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemați fii ai lui Dumnezeu.” – nu cei care își clădesc reputații pe defăimarea altora, nu cei care declară război ca să apere Numele Lui, ci cei împăciuitori sunt cu adevărat fiii Săi. Ei sunt mai puțin vizibili tocmai pentru că nu fac valuri. Ei sunt fiii Celui care potolește furtuna, cu valurile ei.

„Ferice de cei prigoniți din pricina dreptății, căci a lor este Împărăția cerurilor!” – să nu ne amăgim. A fi pentru dreptate și nu pentru tratament preferențial (sau discriminare pe orice motiv) ne va pune bețe în roate și nu ne va face prea populari. Totuși, Domnul este pentru cei care rămân verticali și refuză să se compromită. E pentru cei care plătesc prețul. Plătindu-l, nu facem nimic altceva decât să călcăm pe urmele Lui. Așadar, nu cei care știu cum să joace sistemul sunt cetățeni ai Împărăției, ci cei care se străduiesc să curețe sistemul, suferind durerile nașterii unuia mai bun.