Când Îl vedem cel mai bine pe Cel care se coboară pentru a ne fi un Dumnezeu de aproape? Când alții se smeresc și se coboară în circumstanțele noastre, adesea neplăcute, pentru a ne fi alături. 

Elisabeta își abandonează cu bucurie confortul și numele bun pe care sarcina miraculoasă i-l oferea, pentru a deveni refugiul în care Maria, o adolescentă necăsătorită și însărcinată, să se adăpostească. Smerenia Elisabetei devine spațiul în care Maria își poate trăi fără ascunzișuri harul mare, dar și costisitor pe care l-a acceptat peste viața ei.

Astfel de spații sunt indispensabile în cadrul relațiilor sănătoase. În locurile sigure putem deveni vulnerabili, în locurile sigure se plânge, dar se și sărbătorește alături de noi. Aici le spunem monștrilor pe nume și, aducându-i la lumină, aflăm adevărul: nu au avut niciodată dinții așa de ascuțiți cum credeam noi. Aici ne aducem cu entuziasm veștile bune și suntem surprinși de faptul că ele luminează și fața altora, nu doar pe a noastră. În spațiile sigure ne înjumătățim durerile și ne dublăm bucuriile. În aceste locuri ne povestim eșecurile, ne mărturisim păcatele și ne vindecăm durerile. Și refugiile nu sunt locuri fizice, ci sunt inimile smerite ale celor care ne iubesc.

Nu putem deveni un adăpost pentru cei dragi dacă ne lipsește smerenia. Cine se poate deschide în fața cuiva care se uită la el de sus? Cine își poate mărturisi teama, mânia, confuzia sau tristețea dacă citește în privirea celuilalt judecată? Cine își mai spune a doua oară vreo bucurie când veștile bune sunt întâmpinate de invidie? Fără greșeală nu ne vom putea raporta nicicând unii la alții, dar putem învăța din greșeli. Le putem mărturisi celui pe care îl ascultăm sau celui care ne ascultă. Nimic nu ne leagă mai mult decât vulnerabilitatea căreia i se răspunde cu vulnerabilitate. În astfel de contexte, se lipesc sufletele unul de altul și se nasc prieteniile care ne fac viața să vibreze în culori pe care nici nu le visam. 

Sufletul se hrănește cu conexiune. Cu cât suntem mai vulnerabili, cu atât avem șansa unor conexiuni mai profunde cu oamenii și cu Dumnezeu. Dependențele sunt încercările noastre sărace de a ne umple sufletul văduvit de intimitate profundă. Tânjim să fim cunoscuți și iubiți. Dar dacă nu ne vulnerabilizăm și nu investim timp în a-l cunoaște pe celălalt și a ne face pe noi înșine cunoscuți, chiar dacă primim iubire, știm că nu suntem iubiți pentru ceea ce suntem, ci pentru imaginea pe care o lăsăm să se vadă.

Și tocmai aici apare înșelătoria celui rău. Uitându-ne la ce este urât în noi, alegem adesea să ținem anumite părți ascunse de teama că, dacă vor fi vreodată vizibile, oamenii vor fugi de la noi. Și avem parțial dreptate să credem asta. Unii vor fugi. Unii deja au fugit. Însă, există și cei care ne așteaptă cu brațele deschise, prieteni pe care durerea sau întunericul nu îi sperie, oameni care sunt ei înșiși așa de familiarizați cu ele, oameni care nu ne vor părăsi când ne vom mărturisi luptele și poverile, ci ni le vor spune și ei pe ale lor și, împreună, le vom duce mai ușor pe toate.

Împlinirea pe care o simțim, fiind iubiți de Dumnezeu și de oameni, e direct proporțională cu măsura în care ne încredințăm lor cu tot ce este bun și rău în noi. Vulnerabilitatea ne aduce mai aproape atât de inima Tatălui, cât și de inimile semenilor.

Întrebări pentru reflecție:

Există un om în viața ta care este refugiu pentru tine? Un om căruia îi poți spune orice și care îți rămâne alături, căutându-ți binele? Dacă da, trimite-i un mesaj vocal sau scris în care să îi mulțumești pentru adăpostul pe care smerenia inimii ei/lui îl oferă inimii tale.

Relația cu oamenii ne modelează relația cu Dumnezeu și viceversa. Dacă nu ne simțim confortabili să ne vărsăm inima înaintea niciunui om, e foarte puțin probabil că ne-o putem vărsa cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. Poate o facem, dar nu venim la El în totală autenticitate. Ne alterăm limbajul ca să fie mai sobru. Ne alterăm poziția corpului sau vestimentația. „La Dumnezeu nu se vine oricum”. Ba chiar așa se vine! Așa cum suntem, venim la El. Orice alt fel de venire e cel puțin parțial nesinceră. Și Dumnezeu oricum deja ne cunoaște. Încercarea noastră de a ne ascunde e la fel de inutilă ca cea a lui Adam și a Evei. Care sunt părțile din tine cu care îți este greu să vii înaintea Domnului?

Este Dumnezeu cu adevărat un refugiu pentru tine? Mergi la El nu doar cu cereri și mulțumiri, dar și cu furie, cu enervare, cu frustrări și cu nestăvilită încântare? Plângi cu El? Râzi cu El? Îți verși nervii la El?

Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi. – Psalmul 46:1